ParentIS

crestem cu iubire

Conceptul Continuum

Povestea noastra a inceput candva nu tare demult, pe 9 martie 2012, de Ziua Taticilor, ca de Ziua mamelor nu a fost sa fie.
Plecasem la spitalul din Frankfurt pe 8 martie, la sfarsitul celor 41 de saptamani, cu teama, emotii si tot amalgamul de ganduri si griji care insotesc o mamica in devenire. Griji ca e sfarsitul saptamanii 41 si David nu mai da semne ca vine, griji ca sunt intr-o tara civilizata dar a caror cadre medicale asistente nu stiu limba engleza si nu ma pot intelege cu ele si in sfarsit griji ca nu stiu ce presupune alaptarea si nu citisem nici macar un rand despre asta. Nu primisem nici macar un sfat legat de asta.
Desi citisem 2 carti legate de sarcina si pregatirea nasterii, plus documentatia aferenta de pe internet, in ziua Z realizasem ca nu citisem nici macar un rand despre ce presupune alaptarea.
Stiam ca e un proces natural ca vine de la sine si nu-mi bateam capul ca voi avea probleme cu asa ceva, vocea mea interioara imi spunea ca instinctul meu de mama, “de a face cuib”, a esuat aici.
Eram fericita ca am sansa sa nasc intr-un sitem medical bine pus la punct si ma gandeam ca sigur imi vor arata asistentele acolo.

Dar socoteala de acasa difera cu cea de la targ, cum zic povestile batranilor.
Am nascut cu cezariana, pe 9 martie, dupa ce pe 8 martie nivelul maxim de oxitocina nu a ajutat cu nimic.
Desi am incercat sa nasc natural vreo 9 ore, nu s-a putut. Bebe nu a vrut si gata si cadrele medicale au decis ca e mai bine cezariana. Din nou vocea mea interioara imi spunea ca iar am dat gres,ca degeaba am citit si m-am pregatit sa nasc natural, ca nu iese totul cum vrei, corpul nu m-a ajutat.
Daca as fi citit atunci parerile lui Michel Odent despre nasterea naturala intr-un mediu familiar, poate ca as fi nascut natural pana la urma. Anyway, l-am avut pe David langa mine din prima clipa, l-am tinut pe bobocel in brate imediat de cum a iesit din “gaoace” .
M-am vazut cu acest bobocel in brate in urmatoare ora si culmea nu stiam ce sa fac. Am incercat sa-l pun la san dar nu stiam cum se face si am inceput sa ma panichez cand am vazut ca nu se intampla nimic si nu e chiar asa natural cum am crezut.
A fost al doilea moment cand mi-am zis ca iar am esuat si aici. Am apelat iar la asistente, dar cum limba engleza e o nebuloasa, n-au prea inteles nimic si mi-au adus o sticluta cu lapte praf. Nestiind ce prostie fac, i-am administrat-o personal.
Si uite asa mi-am intarcat copilul singura din necunostinta de cauza. Vedeam cum bobocelul meu tot plange si vrea sa suga, iar asistentele m-au “incurajat” ca trebuie hranit la 3 ore cate 10 minute la fiecare san, si apoi in patut, sa nu se sufoce langa mama.
“Ascultatoare” cum am fost ma si uitam pe ceas, langa patut, asteptand sa treaca cele 3 ore.
Am inceput sa ma panichez iar cand vedeam ca dupa 15 – 30 de minute bobocelul meu iar plange. Eram disperata ca nu stiam ce sa fac, nu-mi venea sa cred ca ii este foame, astfel ca iar ii dadeam lapte praf ca sa se sature, pana treceau cele 3 ore ca sa-l pun la san din nou.
Doamne cand imi aduc aminte, imi vine sa plang si acum stiind cate prostii am putut face.

In cele 4 zile la spital, i-am dat biberon zilnic din pacate, si inca o data subliniez in necunostinta de cauza. Am incercat sa-l pun la san de cateva ori dar durerile operatiei si cele de la san, m-au facut sa renunt usor.
Desi o aveam pe mama mea, tin sa mentionez ca nu m-a incurajat deloc sa alaptez. Culmea ma incuraja sotul, care barbat fiind poate ca nu stie asa multe despre ce ar trebui sa faca o proaspata mamica. Pentru ea era mai important sa fie copilul satul decat sa-mi vina mie laptele. Ce doar si eu am crescut cu lapte praf si uite ce bine am ajuns chiar daca am fost un copil destul de bolnavicios.

M-am trezit din betie, sa zic asa, tot la spital, dupa telefonul unei bune prietene, careia ii multumesc din suflet ca mi-a deschis ochii. Dupa o ora jumate de sfaturi si palavrageala, timp in care bobocelul meu dormea dus de la laptele praf, aveam sa aflu cate prostii facusem in cele 4 zile.
Din momentul acela a inceput lupta mea cu biberonul si suzi. Tin sa mentionez inca odata ca nasterea intr-un spital civilizat e egala cu zero, daca cadrele medicale nu stiu sau nu vor sa vorbeasca o limba straina si sa te sfatuiasca macar prin gesturi ce sa faci, imediat dupa nastere.
Degeaba isi fac actul medical ca la carte, daca nu stiu sa fie langa oameni.
Degeaba ai o mama langa tine, daca nu stie sa te sfatuiasca ce sa faci in ceea ce priveste alaptarea: “da-i mama lapte praf, nu vezi ce plange, doar n-o sa-l tii langa tine cat e ziue de lunga!”, “da-i mama niste ceai, nu vezi ce cald e, tie cand ti-e sete bei lapte sau apa?”.
“Mama da cand ai de gand sa-i pui niste cereale in lapte, nu vezi ca nu se satura”. Cred ca v-ati dat seama ca fac parte din categoria copiilor alaptati doar 3 luni.
Cica nu era laptele bun si destul si nu cresteam. Cunoastem toate povestea.

Recunosc ca e si greseala mea ca nu m-am informat, dar sincer credeam ca e un proces natural si ca laptele vine asa, de la sine. Asta e adevarat doar daca stii ce trebuie sa faci. Cezariana si intarcarea pe care le-am facut, au facut ca laptele sa-mi vina cum trebuie abia dupa 2 luni jumate.
Timp in care i-am mai dat lapte praf cu lingurita sau seringa, dar nu mai mult de 60 de ml intr-o zi. Ma pompam doar ca sa stimulez sanul, in momentele in care bebe dormea, lapte care i-l dadeam cand vedeam ca nu se satura seara.

Ajunsa acasa, am inceput sa ma documentez tarziu, cam dupa 5 luni, dar mai bine asa decat niciodata. Curiozitatea legata de alaptare si de tot acest proces care l-am inteles greu m-a facut sa caut orice informatie. Am aflat tarziu cam pe la un an de la nastere, de ParentIS si grupul de sprijin pentru alaptare. Pacat, mare pacat ca n-am aflat mai devreme. Tot ce citisem inainte de nastere a fost aproape degeaba. Macar daca as fi citit o pagina sau ceva legat de alaptare.
Aveam sa aflu cat rau pot face cei 30 de ml de lapte praf, administrate in timpul noptii, cand tocmai noaptea, spre dimineata, corpul mamei produce cel mai bun lapte.
Aveam sa aflu cat rau poate sa faca un banal ceai, pentru un bebelus pana la 6 luni, ii umple stomacelul cu apa chioara dar nimic nutritiv.
Aveam sa aflu cat rau poate sa faca alaptarea dupa program, la 3 ore cate 10 minute la fiecare san, cum zic nemtii.
Totusi ceva facusem si eu bine si instinctul nu m-a inselat aici: somnul langa bobocelul meu e cel mai dulce si mai odihnitor.
Nimic nu se compara cu momentele noastre de chicoteala seara si dimineata. Zambetul lui din timpul somnului, cand isi gaseste linistea la sanul cald si primitor dar si langa bratele ferme ale taticului.

Si uite asa treceau lunile si bobocelul nostru crestea vazand cu ochii …

Acum, la un an si cinci luni, pot spune cu tarie ca am facut multe greseli, neinformata fiind. Si poate va intrebati de ce mi-am intitulat povestea Conceptul Continuum. Cred totusi ca v-ati dat seama… pentru ca undeva, lantul, continuitatea dintre generatii s-a rupt.
Mamele nu mai stiu cum sa-si ajute fetele sa devina mame, sa alapteze, sa fie acolo langa ele in primele ore, zile esentiale. Am fost crescuti de mici cu tot felul de formule magice, prin crese, pe la bunici, prin paturi care mai de care mai pufoase si mai calduroase, dar de fapt foarte reci. Undeva pe acest drum acest lant s-a rupt. Si uite asa ne miram ca ajungem sa devenim mame si sa nu stim ce sa facem cu boboceii nostri.
Cautam retete si formule magice prin carti neavand incredere in noi si in instinctul nostru, pentru ca nu suntem sfatuite cum trebuie si de cine trebuie.
De asta ne-am unit cumva fortele si ne-am regasit toate din acest grup, incercam sa facem mai mult pentru viitoarele mamici, aflate intr-o astfel de nebuloasa cum m-am aflat eu.

Am trecut cu bine de perioada in care ma intrebam “si acum ce trebuie sa fac?”, am invatat sa ma ascult si sa am incredere, ca fac bine ce fac, doar privindu-mi bobocelul cum se cuibareste sub aripa mea, seara de seara, la sanul cald si primitor …

Leave a Reply