ParentIS

crestem cu iubire

Laptic, sa cresti mare si voinic!

Am stiut inca din timpul sarcinii ca vreau sa alaptez. Nu vazusem pe cineva alaptand, insa citisem pe undeva, candva, ca ar fi cel mai bun lucru pentru copilul meu si vroiam sa fac asta. Cu toate ca imi doream asta, am aflat pe pielea mea ca alaptarea nu e atat de usoara atunci cand trebuie sa te descurci singura. Am pornit de la ideea ca totul este simplu si natural, ca femeile alapteaza de milioane de ani. Chiar si atunci cand citeam articole despre alaptare si atasarea copilului la san, ma gandeam ca va fi floare la ureche si-mi voi alapta bebelusul si totul va fi minunat.
Dupa o privire scurta aruncata cu coltul ochiului si cateva fotografii facute de o asistenta imediat dupa nastere, nu l-am mai vazut pe David mai bine de 24 ore. Ma uitam la poze, cand el era la 20 metri distanta. Citisem ca sunt cele mai importante ore pentru atasarea la san, ca este important ca el sa fie in bratele mele, piele pe pielea mea cat mai repede, insa nu puteam sa-l vad si deja imi puneam intrebari despre cum va fi cand ne vom revedea.
Imi amintesc ca imi era teama sa-l iau in brate, era atat de mic si mi se parea fragil. O asistenta m-a asezat pe un scaun si mi-a spus ca oricum nu am lapte, dar sa-l pun la san sa se obisnuiasca. Ma uitam la gurita lui mica si ma intrebam cum se va deschide sa cuprinda areola ca in pozele pe care le vazusem prin carti. El a stiut insa ce trebuie sa faca, a deschis gurita si a inceput sa suga. Nici nu-mi dadeam seama daca e atasat corect, eram atat de incordata si imi doream atat de tare ca totul sa fie bine incat am uitat cel mai important lucru, pe care il citisem peste tot: sa ma relaxez si sa ma bucur de experienta.
Din ziua urmatoare, David a decis ca nu mai vrea lapte praf. Statea la san, manca si adormea. Si fiecare moment in care il vedeam ca este relaxat si doarme linistit dupa ce primeste lapticul magic era o incantare. Nu mai conta nimic, din perioada petrecuta in maternitate imi amintesc doar ca se trezea, sugea si adormea la loc.
Dar am ajuns acasa si dupa jumatate de zi deja imi doream sa mai fie asistenta din capatul coridorului, pe care sa o pot chema de fiecare data cand ceva nu era in regula.
Cand copilasul a inceput sa refuze sanul stang, m-am gandit ca e doar o faza. Am incercat sa-l alaptez din dreptul, in niste pozitii care acum mi se par demne de un contorsionist, cu un succes relativ. Multumita unor mamici minunate, Daniela si Ionela, am trecut peste asta si David a fost la prima lui intalnire a grupului de sprijin pentru alaptare la doar 5 zile. Asa cum mi-a spus cineva mai tarziu, eu spuneam ca nu vrea sa suga si el a tinut sa demonstreze ca nu e adevarat. Din faptul ca Ionela m-a asezat pe fotoliu si, fara sa ne atinga, doar uitandu-se la noi, ne-a corectat pozitia de supt si David a inceput sa manance cu pofta, am invatat 2 lucruri: primul a fost ca-mi trebuie un fotoliu (mi-am cumparat un fotoliu cum era cel pe care ma asezase chiar a doua zi) si al doilea ca e important sa am incredere in mine si in copilul meu.
Alaptez de aproape 5 luni si imi doresc sa alaptez cat va vrea David. Ma amuza dorinta mea de a alapta 6 luni, maxim un an, din timpul sarcinii, ma amuza toate miturile despre laptele care nu mai e bun dupa 6 luni, un an, doi ani, ma uit la copilul meu care “vorbeste” cu titi, care baga degetelele in gurita in timp ce suge si-si da seama ca lipseste ceva si le scoate, ma uit cum zambeste si deschide gura mare cand vede ca-mi ridic tricoul, cum inchide ochii si schiteaza un zambet cu sanul in gura, cum rade dimineata, in timp ce-si serveste micul dejun, pentru ca eu nu ma pot abtine de la a zambi la el, ma gadesc la toate astea si-mi dau seama ca a-mi alapta copilul este cel mai minunat dar pe care i l-as putea oferi vreodata.

Magda, mama fericita a unui baietel alaptat exclusiv

Leave a Reply