ParentIS

crestem cu iubire

Poveste de iubire

A fost dragoste la prima vedere. Era cat o samanta de susan si nu avea nici jumatate de centimetru, insa eu deja ii vedeam cu ochii mintii manutele dolofane si gropita din barbie. Asadar, dupa 41 de saptamani fix, o lingura de ricin, multiple ceaiuri de zmeur, ceaiuri de ghimbir si mii de scari urcate, Alex s-a hotarat sa vina pe lume.

Mi-am facut temele pentru nastere mai ceva decat ca pentru un examen si din fericire l-am luat cu brio. A fost nasterea naturala fara epidurala pe care am visat-o – daca lasam la o parte epiziotomia – si la care nici nu indrazneam sa sper. Inca ma intreb de ce majoritatea prietenelor, rudelor si cunostintelor imi raspundeau “esti curajoasa” cand le ziceam ca vreau sa nasc natural. Mi se parea si inca mi se pare de domeniul firescului ca nasterea naturala sa fie prima optiune si numai daca lucrurile se complica sa alegi cezariana; dar, avand in vedere ca sunt o iubitoare a nuantelor de gri, refuz sa vad lucrurile in alb si negru, asa ca respect decizia fiecarei mamici, care stie cel mai bine ce e mai bine pentru puiul ei …

Stiam din timpul sarcinii cat de cruciale sunt primele minute pentru alaptare, asa ca din primul minut in care l-am avut pe piept pe micul Alex l-am si pus la san; asta e si motivul pentru care pozele mele din primele minute de dupa nastere nu sunt aratate decat in cerc restrans, avand in vedere ca sanul stang e omniprezent in toate fotografiile. “E prea mic, nu stie inca sa suga, doamna”, a fost replica asistentei cand a vazut scena. Eu stiam insa mai bine ca acolo era locul micutului meu. Din nefericire, medicul neonatolog mi l-a smuls pe prichindel dupa numai cateva minute – avem momentul imortalizat pe camera si “smuls” este chiar cuvantul potrivit – si m-a lasat tremurand – la propriu – in lipsa caldurii corpului acela firav, care se lipea perfect de al meu. E drept ca Alex nu a stiut sa suga din prima, dar sunt convinsa ca daca i-ar fi fost dat un picut de timp ar fi intuit cum sa o faca… Iar acomodarea cu mediul extrauterin sunt sigura ca s-ar fi facut mult mai natural cu bebe la sanul meu decat intr-un incubator steril in care a stat singurel timp de 2 ore – politica maternitatii, cu care regret ca nu am luptat.

Dupa 3 ore de la nastere am avut din nou puiul meu pe piept, insa din pacate fusese deja hranit cu lapte praf; asa ca am mai asteptat putin si am chemat o asistenta care sa ne ajute cu mufarea. Deja cand am schimbat sanul nu am mai avut nevoie de asistenta, ne obisnuisem unul cu altul si bebele meu aproape ca imi arata cum trebuie sa il asez. Marturisesc ca sunt o norocoasa, fiindca bebe Alex a stiut de la inceput ce trebuie sa faca – probabil isi amintea de atunci cand l-am pus la piept prima oara – si i-au trebuit numai cateva minute ca sa inceapa sa suga. Singura mea grija a fost sa il demufez de fiecare data cand ma durea si sa il rog sa apuce corect; si mititelul m-a ascultat de fiecare data. Era ca si cum Alex ar fi citit toate articolele despre alaptare lecturate de mine, avand o expertiza de invidiat in domeniu. Asa ca de cand era micut l-am lasat sa isi ia singur sanul, nu i-am bagat sfarcul in gura, nu i-am mutat capusorul sau gurita, lucrurile au venit de la sine. Pentru noi alaptatul a venit la fel de firesc si natural ca o adiere de vant intr-o zi de primavara, iar meritul simt ca este in intregime al copilului meu.

Bineinteles ca lucrurile nu au decurs tocmai perfect in maternitate din perspectiva alaptarii sunt vinovata ca nu am stiut sa comunic foarte bine; singurele lacrimi varsate in perioada respectiva nu au fost nici in travaliu sau in expulzie, ci in prima noapte, din cauza frustrarii ca i-au dat lapte praf, in vreme ce eu ma asteptam sa il pot alapta. Aveam colostru si stiam ca asistentele ii hranesc pe copii la 3 dimineata. Asa ca m-am trezit pe la doua jumate si cand am cerut copilul mi s-a spus ca il hranisera deja. Am plans 3 ore in continuu si eram la un pas de depresie, pana am hotarat ca cea mai naturala solutie e sa il am langa mine si sa ii dau cat laptic imi cere. Asa ca de la 5 dimineata l-am tinut mereu langa mine si l-am hranit cand si cat a vrut el. Si un alt punct negativ a fost insistenta pentru proba cantarului. Dupa ce am acceptat mi-am dat seama ce tampenie e aceasta proba: trebuia sa demonstrez ca puiul meu supsese 10 ml, in conditiile in care cantarul cu care faceau masuratoarea avea o eroare de 10 mg. In plus, densitatea laptelui nu este egala cu a apei, deci 10 mg nu este egal cu 10 ml. Plus ca un nou-nascut nu are nevoie de 10 ml la o masa, plus ca eu il hraneam la cerere – deci foarte des in primele zile – si nu la 3 ore … Dupa ce am dat “gres” la proba cantarului si am fost practic pacalita sa ii dau completare mi-am dat seama de greseala facuta; si atunci a fost ultima oara cand puiul meu a gustat lapte praf. Dar episoadele neplacute le-am asternut sub un strat gros de praf si pastrez numai amintirile frumoase si invatamintele trase din greseli – la al doilea copil o sa STIU ce am de facut.

Inainte sa nasc mi se parea ca femeile au fost dezavantajate in momentul creatiei: ele au menstruatie lunar si tot ele se chinuie sa aduca puiuti pe lume, sa ii alapteze, sa ii creasca… Abia cand am ramas insacinata mi-am dat seama ce norocoase suntem: noi avem norocul sa purtam mici minuni in burtica noua luni – mai mult sau mai putin -, sa ii simtim miscandu-se inauntrul nostru si sa ii hranim, atat cat sunt inauntru cat si cand ies afara. A ii da laptic baietelului meu mi se pare un privilegiu si nu exista cuvinte care sa exprime fericirea mea atunci cand ii vad mutrita de copil satul. Inca din maternitate face o fatzuca adorabila atunci cand se satura; e o mutrita pe care nu o arata nimanui altcuiva decat mie, si parca imi spune “sarut mana pentru masa, mamico”! Nu stiu cat o sa dureze minunea asta; inainte de nastere aveam anumite idei preconcepute: copilul doarme in camera lui, in patutul lui, il alaptez un an, etc. Insa din prima seara copilul nostru doarme cu noi in pat si inca nu vreau incep sa ma gandesc ca la un moment miracolul asta al alaptarii va inceta. Si mi-e teama ca atunci cand ma voi opri din alaptat, firul ala care ne tine legati in cel mai special mod cu putinta se va rupe, asa ca prefer sa nu ma gandesc la asta inca; toate la timpul lor. Deocamdata ne bucuram amandoi sa ne avem unul pe altul si o sa continuu sa am incredere in copilul meu; desi are doar doua luni, el stie cel mai bine cand vrea sa pape si cat, mai nou, in ce pozitie. Sunt fericita sa il am atat de des la san si sa vad cum suge fericit, uneori in tihna, alteori parca zorit de cineva; sa il vad cum titi e partenerul de joaca, sursa de hrana si consolarea in momente de tristete.

Leave a Reply